Biserica este lumea pe făgaşul ei corect. Este societatea cea adevărată, care pune în valoare firea omului privit ca persoană sau fiinţă socială. Fiindcă sociabilitatea sau caracterul comunitar al omului nu se manifestă doar orizontal, ci şi vertical. Religiozitatea este sociabilitatea în expresia ei verticală şi este direct legată de expresia ei orizontală. Iar Biserica, adică societatea cea adevărată, împleteşte armonios aceste două manifestări ale sociabilităţii, cea orizontală cu cea verticală. Astfel, îh Biserică omul trăieşte comuniunea personală nu doar în relaţia lui cu aprcjapele, ci şi în relaţia lui cu Dumnezeu.

Comuniunea cu aproapele şi comuniunea cu Dumnezeu sunt legate organic şi inseparabil. Desigur, omul poate părăsi comuniunea cu Dumnezeu şi se poate limita la comuniunea cu aproapele. Aceasta este, de altfel, caracteristica societăţii secularizate, însă o asemenea comuniune este nedesăvârşită şi fragilă. Nu deţine plinătate şi coeziune fiinţială. După cum şi o comuniune cu Dumnezeu care părăseşte comuniunea cu aproapele este falsă şi lipsită de subzistenţă. Biserica, în calitate de comuniune sau societate deplină şi universală, îi uneşte pe oameni întreolaltă şi cu Dumnezeu. De aceea nu este societate omenească, ci «comuniune divino-umană».

Şi, în calitate de comuniune sau societate care îi uneşte pe oameni cu Dumnezeu, este şi «comuniune a îndumnezeirii». Este societatea în care se împlineşte rostul existenţei omului, asemănarea lui cu Dumnezeu, îndumnezeirea.